Budapest by night. Fermecată de capitala Ungariei

Etichete

, , , ,


 

20160525_220211E vremea vacanțelor și poate nu e neaparat o destinație de sejur dar merită măcar un city break.

E vorba de Budapesta, oraș pe care l-am vizitat pentru a doua oară. De data aceasta l-am văzut cu alți ochi și m-am gândit că e păcat să nu spun mai departe.

E un oraș fermecător pe care cred că trebuie să-l incluzi în planurile de vacanță, mai ales că începând din această toamnă Wizzair va introduce cursa București – Budapesta, iar prețul biletelor e foarte mic. Ultima dată când am verificat un drum dus-întors (eu am găsit bilet după data de 19 septembrie) prețul era de aproximativ 80 de euro.

20160525_22093120160525_220203Evident, aveți și varianta trenului. Mai cu seamă că CFR are o ofertă specială în această vară pe care o puteți găsi AICI.

Prețurile în Ungaria sunt similare celor din România, așa că nu trebuie să vă faceți griji în privința asta. Eu mi-am schimbat la plecarea din țară lei în forinți și vă recomand să faceți la fel. Nu sunt multe locuri în care poți plăti în euro, iar dacă într-adevăr găsești un astfel de loc cursul s-ar putea să fie în dezavantajul tău. O altă variantă ar fi plata cu cardul.

Dacă alegeți avionul e bine să știți că, deși e mai comod, un taxi pentru transferul în oraș  e foarte scump. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie. Eu am plătit 6500 de forinți, echivalentul a aproape 23 de euro, adică de 10 ori mai mult decât dacă aș fi mers cu bus-ul și cu metroul. Pentru această variantă – bus-ul 200E și metrou – prețul pentru două călătorii este de 550 de forinți. Nu vă faceți griji, transportul în public este foarte bine organizat. Chiar dacă nu vorbești o boabă ungurește, e imposibil să nu te descurci.

Nu am avut timp să vizitez prea mult de această dată, dar m-am plimbat pe faleza Dunării și m-aș mai fi plimbat mult și bine dacă timpul mi-ar fi permis. Noaptea faleza e spectaculoasă și singurul cuvânt ce-mi vine acum în minte e magic. Știam că orașele străbătute de o apă au farmecul lor, dar Budapesta are parcă acel ceva indescriptibil. Impresionant, desigur, este iluminatul. Poate că luminile Budapestei transformă totul într-o poezie… Cuvintele sunt însă de prisos și am să postez în loc câteva fotografii.

Ce am vizitat și vă recomand și vouă este muzeul Terror Haza (Casa Terorii) – în amintirea victimelor comunismului, adică un fel de Sighet al nostru. Este de fapt un altfel de muzeu – ce vine la pachet cu un concept inedit. Cam așa aș vedea și un muzeu al comunismului în România.

Dar despre acesta au scris și alții și puteți găsi informații AICI și AICI. Sunt două lucruri care m-au impresionat. Felul în care au prezentat persecuția bisericii în perioada comunistă. E o imagine care m-a marcat. Nu știu cine a gândit conceptul, dar a avut impact (cel puțin asupra mea). Pentru că, în locul mărturiilor, au ales o prezentare cu o semnificație puternică. O cruce albă, de dimensiune mare, așezată pe jos în așa fel încât să pară că e îngropată pe jumătate în pământ. Cu siguranță a fost gândită de un artist…

Tot aici am trăit o experiență inedită. Îngrămădită cu vreo opt persoane într-un lift, care cobora extrem de încet, am vizionat mărturia unui supraviețuitor în legătură cu execuțiile din acea perioadă. Și nu știu cât de înspăimântătoare a fost relatarea, cât mai degrabă starea pe care mi-a creat-o întunericul din lift, lipsa aerului, căldura sufocantă și coborârea…

Cât despre viața de noapte, Budapesta e un oraș viu. La miezul nopții am văzut străzile populate, tineri cu chef de petreceri, terase pline, turiști rătăciți… Un oraș viu și antrenant în care cu siguranță nu vă veți plictisi. Puteți opta pentru o croazieră pe Dunăre – eu n-am făcut-o  și îmi pare rău. Cred că spectacolul luminilor privit de pe un vas e cu atât mai impresionat. Costul unei astfel de plimbări pornea de la 9 euro. O altă variantă sunt terasele de pe faleză, unde o bere costa în jur de 700-800 de forinți.

Nu am punctat alte obiective turistice pentru că le puteți găsi pe site-uri de specialitate de exemplu AICI, AICI sau AICI. Eu nu am avut timp de prea multe…Vă pot spune că în fața clădirii Parlamentului se află Ministerul Agriculturii, locul în care a început revoluția din Ungaria în 1956 și unde s-a tras pentru prima dată. 20160526_12273720160525_222620

Dacă ar fi să mă mai întorc încă o dată? M-aș întoarce de o sută de ori pentru a admira Budapesta noaptea …

 

 

 

 

 

Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări – Lucian Boia

Etichete

, , , , , , , ,


Lucian Boia, Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, București, 2014, p. 224 

Trebuia neaparat să se întâmple? Cum ar fi arătat lumea fără Primul Război Mondial? Ar fi putut Germania să iasă învigătoare? Cum ar fi arătat România dacă își păstra neutralitatea? Sunt doar câteva dintre întrebările-cheie pe care istoricul Lucian Boia le ridică încă de la începutul cărții sale Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări. Și tot istoricul răspunde: „asemenea întrebări nu sunt pe placul istoricilor, fiindcă deschid fereastra spre ucronie, cu alte cuvinte spre o istorie fictivă” (p.11).

Dar ce nevoie mai era de un eseu despre Primul Război Mondial, când până acum s-au scris mii de pagini și tot pe atâtea memorii? Avem nevoie de aduceri-aminte, de re-memorări și re-poziționări, de încadrări și de exemple. Avem nevoie, poate mai mult decât oricând, să re-construim identitatea națională pentru a ne putea proiecta viitorul.

2014 este anul în care se împlinesc „o sută de ani de la declanșarea Primului Război Mondial”, „evenimentul fondator al lumii în care trăim”. Acesta este rolul și scopul acestui eseu care a stârnit reacții încă de la apariție, mai cu seamă pentru că a reluat din tezele deja dezbătute în alte publicații.

Pentru că subiectul suscită încă interesul public și pentru că, în mod paradoxal, este prea puțin cunoscut. „Puține episoade ale istoriei rămân atât de adânc ancorate în memoria colectivă”, precizează autorul, care este la fel de conștient că va face o trecere în revistă a celui mai important eveniment istoric, argumentându-și ipotezele legate atât de politicile pe plan local, referindu-ne la cazul României, dar și pe plan internațional.

De altfel, nici istoricul are pretenții în justicarea demersului și își avertizează încă de la început cititorul precizând că acesta are de-a face cu un eseu.

Lucrarea lui Lucian Boia se înscrie într-un „curent de reelaborare istoriografică” (p. 6). Cei care au pretenția unei istorii exhaustive, cu trimiteri la literatura de specialitate, nu vor descoperi în lucrarea istoricului decât un „comentariu”, „o suită de interpretări în jurul unor probleme – cheie” (p.6). „Un eseu nefiind o operă de erudiție, am restrâns la minimum referințele bibliografice”, precizează autorul în preambulul studiului.

Recunoscut pentru eseurile sale, istoricul Lucian Boia se înscrie astfel în rândul oamenilor de știință care și-au adaptat discursul, poate tocmai într-o încercare de a deveni comprehensibil, inteligibil în fața unui public mai larg, creionând din perspectiva celui avizat un punct de vedere, fie el și subiectiv. De altfel, eseurile istoricului supun dezbaterii publice teme stringente, subiecte care tulbură și macină memoria colectivă, mistificând reprezentările în spațiul public. Ar putea fi și explicația pentru care, în ultimii ani, Lucian Boia a publicat mai multe volume de acest fel, cum ar fi Suveranii României. Mornahia o soluție? (Editura Humanitas, 2014), De ce este România altfel? (Editura Humanitas, București, 2013) sau Mitul democrației (Editura Humanitas, București, 2013).

Așadar, Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări este un eseu ce aduce în discuție subiecte care stârnesc interesul românilor, dar nu numai, chiar și astăzi, după 100 de ani. Vorbim de Transilvania, de Basarabia, de acțiunile României, de naționalism sau de un posibil ideal al unirii. Cititorul va regăsi în paginile acestei lucrări, în afara primelor pagini, unde autorul prezintă o scurtă cronologie a evenimentelor „care îl vor ajuta pe cititor  să se orienteze”, o opinie. Aici se află și cheia înțelegerii și lecturării acestui eseu despre războiul care a marcat întreaga lume. Un război despre care autorul însuși spune că „este inseparabil de condiția umană, necesar pentru că „o înfruntare armată permite revenirea la starea de echilibru” (p.25). Lucian Boia a adoptat un stil ludic, jucându-se cu reprezentările istorice, imaginând situații sau speculând decizii. „Modul în care percepem istoria sunt reprezentările istorice”, spune acesta. Cartea lui Lucian Boia Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări  este împărțită în șase părți, după cum urmează: Un dezastru care se putea evita, „Vinovații”, Germania: o victorie posibilă, România – „atât de mult noroc”, Dreptate și nedreptate la Versailles, Consecințe.

Lucian Boia face rezumatul acestui război, aducându-i aminte cititorului că acesta a fost punctul de cotitură, „revoluția multiplă” care a cuprins întregul continent și s-a extins în perioada interbelică (p. 106). „1914 apare ca momentul „zero” al unei ere noi care nu știm încă încotro va purta omenirea”, spune istoricul în încheierea eseului.  Încă din Cuvântul înainte autorul subliniază motivul pentru care publică această carte. Este anul în care se împlinesc „o sută de ani de la declanșarea Primului război mondial” și „puține episoade ale istoriei rămân atât de adânc ancorate în memoria colectivă”.

Dar putea fi acest dezastru evitat? Lucian Boia face o retrospectivă a factorilor care au stat la baza declanșării Primului Război Mondial, precizând că o istorie fără acest război „rămâne posibilă fie  și numai în planul imaginar” (p.28). Trebuia neaparat să se întâmple? Este întrebarea pe care istoricul Lucian Boia o ridică, admițând el însuși că un astfel de exercițiu retoric nu va fi pe placul istoricilor. „Este o ucronie, o evocare imaginară a timpului istoric”, spune acesta revenind însă cu argumentul că însăși alegerea istorică în redarea evenimentului este subiectivă. „Descifrarea mecanismului istoriei e o chestiune de pură speculație intelectuală” care nu poate oferi garanția sigură a adevărului” (p. 12).

Care sunt însă cauzele mari ale Primului Război Mondial? Ele, arată istoricul, „însumează puternicele contradicții dintre puterile europene, ajunse la o stare de tensiune fără precedent” (p.14). Într-o viziune dominată de istoria cauzelor mari „trebuia să se petreacă”. Lucian Boia îl aduce în discuție pe Henry Kissinger, și este poate una dintre puținele referințe din eseu, precizând că totuși „ a durat atât de mult până s-a aprins scânteia” și că „o criză mai simplă a dus la izbucnirea războiului” (p.14). Primul Război Mondial a izbucnit, spune istoricul Lucian Boia, atunci când toată „lumea se se aștepta mai puțin” (p.17).

Detonatorul a fost atentatul de la Sarajevo, „dar pacea mai avea încă o șansă (p.16. Autorul readuce în discuție împărțirea echilibrată a spațiului european de marile puteri: Marea Britanie, Franța Germania, Austro-Ungaria și Rusia,  amintind și Imperiul Otoman „omul bolnav” și Tripla Alianță (Germania, Autro-Ungaria și Italia) și Tripla Înțelegere (Rusia, Marea Britanie și Franța niciuna dintre tabere nu avea suficientă marjă de superioritate) (pp. 18-19) precizând că această cauză a atentatului ar fi fost de o importanță mai mică, oferind spre exemplificare războaiele balcanice.

Dimensiunea simbolică a evenimentului, și anume uciderea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei  și a soției sale, a fost, este de părere acesta „o jignire adusă monarhiei habsburgice” (p.19). „A fost o ocazie de a regla un diferend mai general cu statul vecin punând capăt agitației sud-slave întreținute la Belgrad”. Cu toate acestea, „războiul nu era inevitabil,  intenția era să liniștească Serbia”. „Ideologia națională aflată la zenit se împăca destul de bine cu logica războiului” (p.20). Cum a fost posibilă o astfel de confruntare în contextul în care epoca a fost atât naționalistă, cât și internaționalistă? (pp.21-22). „S-ar zice că naționalismul s-a dovedit mai eficient decât internaționalismul, iar disponibilitatea conflictuală mai accentuată decât dorința de pace” (p. 23).

Istoricul găsește explicația în interpretările filosofice, precizând că oamenii sunt cei care fac istoria. „Însă nu o domină, ajung să fie dominați de propria creație” (p. 24). Poate unul dintre cele mai interesante capitole ale eseului este cel legat de vinovații acestei confruntări extrem de sângeroase. Cine sunt vinovații? Austro-Ungaria și Germania, care și-au semnat singure actul de acuzare. „Fără mobilizarea rusă s-ar fi putut spera în limitarea conflictului” (p.35), este de părere istoricul care precizează că „Germania avea complexul celui care se vede întrecut de alții, deși considera că ar merita mai mult decât ei sau măcar tot atât” (p. 36). Germania avea psihoza încercuirii  (p. 37) și exista ideea fixă a „germanilor că vor fi cândva agresați de Franța și de Rusia și nevoiți să se apere atât în Est cât și în Vest”, dar spune autorul „n-a existat o premeditare germană” (p. 40). De altfel, vinovăția nu-i aparține în totalitate și potrivit istoricului Lucian Boia ar fi putut ieși învingătoare. Ar fi avut România și alte căi de urmat? Neutralitatea, afirmă autorul ar fi fost poate cea mai înțeleaptă decizie pe care o putea lua România. Cum ar fi arătat lumea fără Primul Război Mondial? „Războiul a produs marele dezgheț și a împins lumea în era democratică, în planul reprezentărilor sociale și al legitimării puterii (p. 107). Cauza intențiile expansionate ale tuturor statelor intrate în război (p. 43). Scopurile războiului propaganda. „Nu realitățile au condus jocul, ci reprezentările dând exemplul  primejdiile care amenințau Germania” (p. 47). „Nimeni nu mai e pus la stâlpul infamiei, vinovăția e atenuată și difuză” (p. 49) „Nu e însă cazul să ne facem iluzii cu privire la obiectivitatea istoricilor sau a istoricilor. Ideologia solidirității europene își pune astăzi cuvântul (p. 49). Autorul supune atenției publice câteva lucruri extrem de importante legate de o posibilă victorie a Germaniei. Germania era cea mai puternică țară, și Lucian Boia exemplifică acest lucru dând exemplul economiei, dar și al dezvoltării rapide al celorlalte domenii. „Succesul rapid poate fi periculos. Stârnește invidii și îl îmbată pe beneficiar împingându-l la reacții excesive” (p. 51). O mare putere căreia nu i se acordă importanța cuvenită (p. 52). Ce s-ar fi întâmplat dacă aliații de până în 1914, care o părăsiseră ar fi rămas măcar neutri? Primul Război Mondial a fost competiție de „suportabilitate”. Necunoscuta era cine va ceda întâi (p. 58). Fără intrarea în război a Statelor Unite ale Americii și dacă și-ar fi folosit din plin trupele disponibile pe frontul răsăritea, șansele ei de a obține victoria ar fi devenit considerrabile (p. 65). Germania a pierdut, dar putea la fel de bine să iasă câștigătoare, este opinia istoricului Lucian Boia, iar cititorul poate medita el însuși la această posibilitate.

Cât despre România, autorul spune că, în configurația ei actuală este creația Primului Război Mondial și aduce câteva ipoteze, dacă nu noi, cel puțin interesante despre Transilvania, români și unire. Despre interpretarea românească a primului război, autorul spune că se înscrie într-o mitologie. „Mitologică este invocarea unității naționale ca un vis de veacuri al românilor”, este de părere Lucian Boia.  „Este curios cum mai toți istoricii români denunță cu indignare duritatea ocupației germane și nedreptatea tratatului, uitând se vede, că nu Puterile Centrale atacaseră România, ci invers. În 1914, încă, România era aliata lor. E drept, tratatul nu o obliga să le sară în ajutor, dat fiind că nu ele fuseseră atacate” (p. 77).

În consecință, spune istoricul Lucian Boia în Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări „să recunoaștem și celorlalți dreptul de a vedea în acțiunea românească o agresiune și o trădare (p. 78).

De aceea, eseul istoricului Lucian Boia Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări ridică o serie de întrebări și poate constitui un punct de plecare pentru o serie de alte dezbateri, mai ales în contextul politic și social actual.

 

PONTUL MEU DE VACANŢĂ: „Vedi Napoli e poi muori”

Etichete

, , , , , , , , , , , , ,


IMG_1104

CAPRI

Dacă nu aţi reuşit până acum să vă organizaţi vacanţa, am eu un pont pentru voi. Napoli! Şi nu ştiu dacă la oraşul Napoli se referă neaparat vechea zicală „Vedi Napoli e poi muori” sau chiar la întreaga regiune Campania, dar e o destinaţie pe care e păcat să o rataţi.

IMG_1142

FARAGLIONI

Mai ales că este foarte ieftină. Napoli e şi pentru cei împătimiți de shopping, dar şi pentru cei care adoră plimbările, poveştile şi mai ales marea. Scriu din amintiri şi din câteva notiţe, pentru că la momentul respectiv n-am avut nici dispoziţia şi nici inspiraţia necesară. Oricum, despre obiectivele turistice veţi găsi informaţii peste tot, poate mult mai în amănunt decât le-aş putea eu descrie aici.

 

IMG_1510

NAPOLI

Încă de la bun început trebuie să vă dau câteva „detalii tehnice”, valabile pentru anul 2014 (pentru că am văzut că de la an la an preţurile pot suferi modificări): excursia a costat 250 de euro de persoană, cazare şase nopţi cu mic dejun la Hotelul San Giorgio, Piaţa Garibaldi, din Napoli plus biletul de avion Blue Air dus-întors. Din Napoli, am plecat chiar în prima zi pe insula Capri şi Anacapri, în cea de-a doua am vizitat Vezuviu şi Pompei, iar în cea de-a treia zi Sorrento, cu trenul din Napoli.

Din Sorrento am luat autobuzul pentru coasta Amalfi, unde am vizitat oraşele Positano şi Amalfi, oraşe care, pur şi simplu, îţi taie răsuflarea. Regretul cel mai mare este că nu le-am vizitat pe toate, căci ar mai fi fost câteva. Ultimele două zile am rămas în Napoli, cu intenţia să facem o zi de plajă, însă vremea nu a ţinut deloc cu noi. Am fi avut timp să vizităm şi Ischia, dar, iată, din nou nu am avut inspiraţia să ne documentăm din timp.

IMG_1196

CAPRI

Feribotul pentru Capri şi Ischia pleacă din Portul GRANDE MARINA din Napoli. Pentru Capri, noi am plătit 80 de euro dus-întors două persoane. Ar fi fost o variantă mai ieftină. Dar n-am ştiut. Aşa că, dacă ajungeţi acolo, intraţi pe site şi căutaţi cursele mai ieftine sau pur şi simplu întrebaţi în port. Spre surprinderea mea, italienii, mă rog, unii dintre ei, chiar vorbesc bine engleza şi sunt săritori, aşa ca noi.

De asemenea, ar fi de dorit ca atunci când ajungeţi să cumpăraţi CARDUL ARTE CAMPANIA, care ar trebui să coste 33 de euro. Din nefericire, pe noi ne-a păcălit o vânzătoare şi am luat doar un card de călătorie cu 20 de euro. A fost şi prima ţeapă adevărată, care ne-a costat destul de mult pe toată perioada şederii, dar şi ultima. CARDUL CAMPANIA ARTE E ROZ! Reţineţi asta! Cu acest card, timp de trei zile puteţi călători gratuit pe mijloacele de transport în comun şi beneficiaţi de intrare gratuită la trei muzee (inclusiv Pompei) unde intrarea costă 11 de euro de persoană.

Aşadar, am aterizat în Napoli şi toate poveştile şi legendele despre mafioţi, răpiri, bătăi, violuri s-au amplificat încă de la intrarea în oraş. Trebuie să vă spun că ar fi de preferat să nu luaţi taxi până în oraş. Există un autobuz – ALIBUS – de stat, care costă numai 3 euro (sau patru, chiar nu mai reţin). Peisajul e dezolant, dar, o spun acum, nu trebuie să vă descurajeze. Veţi trăi o experienţă pe care cu siguranţă nu o veţi regreta. Aşa cum am făcut-o şi noi, deşi la început fusesem extrem de sceptici.

IMG_1477

NAPOLI – privelişte HOTEL SAN GIORGIO

Drumul de la aeroport spre gară (căci Piaţa Garibaldi e chiar la gară) este poate cel mai dezamăgitor. A fost şi momentul în care ne-am bucurat nespus că ne născusem în România, momentul în care ne-am blestemat pentru zgârcenie, momentul în care ne-am gândit că vom sta în camere aşteptând să treacă timpul. Clădirile aproape că se prăbuşesc, iar aglomeraţia şi traficul îţi dau cu adevărat vertijuri. E o realitate, pe drumul de la aeroport la gară ai sentimentul că străbaţi un mare ghetou. E momentul când, cel mai probabil, veţi avea un mic atac de panică. Noi l-am avut. Noroc că am fost în patru şi ne-am animat, glumind pe seama napolitanilor, prea murdari, prea grăbiţi, parcă prea tărcaţi, dar şi prea iresponsabili (am văzut copii pe scuter, fără cască de protecţie, circulând într-un trafic care i-ar da fiori pe şira spinării şi celui mai înrăit şofer din Bucureşti). Într-un sfârşit, am ajuns la gară. Din păcate, peisajul s-a dovedit a fi la fel de dezolant. Noi am ajuns sâmbătă în jurul orei 18.00.

În gară, talcioc. Majoritatea comercianţilor, negri. Ca în mai toate oraşele europene unde chinezii şi negrii de toate naţionalităţile încearcă să supravieţuiască făcând comerţ cu chilipiruri. Vindeau de toate, pe jos, de la haine second-hand la obiecte de uz casnic. Murmurul creat de micii negustori, în încercarea de a-şi convinge clienţii, ne-a înspăimântat din nou.

Hotelul San Giorgio se află foarte aproape de gară şi am mers pe jos. Pe străduţele lăturalnice, clădirea pare că nu-şi găseşte locul. Dar, în final, zona, cu toate aceste aspecte, s-a dovedit a fi o alegere bună. Încă de la Recepţie ni s-a comunicat că ar fi mai bine să nu purtăm ceasuri şi obiecte preţioase la noi (deşi recunosc că nu ni s-a întâmplat nimic în tot acest timp). În rest, hotelul de trei stele a fost destul de primitor.

IMG_1097

Negustori NAPOLI – dimineaţa

Camerele sunt curate, micul dejun, deşi deloc variat şi foarte sărac, este comestibil, iar personalul extrem de amabil. Poate doar priveliştea din spate ne-a cutremurat puţin, dar am ţinut obloanele trase până la plecare. În blocurile „de telenovelă”, viaţa începe noaptea, când se adună toţi pe micile terase, gătind, bârfind, într-o mizerie pe care nu mi-am putut-o imagina. Fiecare balcon era dotat cu o găleată, legată cu şnur, pe care o coborau când vroiau să trimită ceva jos. Semn al unei puturoşenii ancestrale.

În prima seară am plecat să explorăm oraşul, lihniţi de foame şi de nou. Ne-am învins angoasele şi am pornit-o la pas. La ieşire din hotel ne-au întâmpinat două cinematografe XXX, dovada clară că zona era mai degrabă pentru singuratici. Din Piaţa Garibaldi ajungi în 30 de minute în port. Oraşul se dezvăluie treptat. Ne-am dat seama că Napoli e un oraş al contrastelor. L-am descoperit firesc, mai modern, mai curat şi mai sigur. Cu fiecare pas, am regăsit o arhitectură frumoasă, magazine luxoase şi altfel de oameni. Adică acei italiano vero, la patru ace, care stârnesc mereu invidia. Nu vă faceţi iluzii însă, lucrurile care îţi taie respiraţia şi care te lasă cu gura căscată nu se află în Napoli. De aceea, nici nu vă recomand să-i acordaţi mai mult de două zile.

IMG_1184

CAPRI

Am mâncat la o pizzerie de familie din centru. Trebuie să vă spun că preţurile sunt foarte mici. O pizza costă între 4 şi 12 euro, o bere 3 sau 4 euro. Ceea ce nu trebuie să uitaţi este că în Italia plătiţi tacâmurile, adică 2 euro de persoană. E adevărat, pot să spun că am mâncat cea mai bună pizza, deşi mai fusesem în Italia. În această privinţă, e clar, nu se dezmint. Portul este superb, mai ales noaptea când toate luminile veghează oraşul. De altfel, cred că noaptea veţi descoperi acel Napoli „de vedere”. Tot acolo se află şi Castel Nuovo, extrem de frumos, construit de un arhitect francez în 1279. Aşa s-a încheiat prima seară.

A doua zi m-am trezit să-mi beau cafeaua şi pentru că în hotel nu se fumează am ieşit în stradă. În piaţa Garibaldi, la ora 7 dimineaţa. Străzile sunt libere şi aerul pare respirabil. E mai puţin periculos. Dimineaţa, toată lumea îşi poartă cărucioarele. Se pregătesc pentru o altă zi de negoţ. Chinezi şi negri cu cărucioare imense, plase de rafie. Am rămas uimită de acest furnicar taciturn, dar am înţeles că negoţul e parte din acest oraş-târg şi că fără el ar fi lipsit de savoare.

CAPRI. E ziua pe insulă şi citisem că feribotul pleacă dimineaţa. Am plecat spre port, pe o vreme superbă, fără să ne gândim la Marea Tireniană şi la frumoasele ei plaje. Am călătorit o oră cu feribotul şi am înjurat mărunţel pentru că nu se putea ieşi afară. Motiv de tristeţe. Ne-am bucurat de nesfârşitul mării prin hubloul murdar, blestemând turiştii care stăteau cu pletele în vânt, pe alte nave. Am uitat repede, pentru că atunci când am păşit prima dată pe insulă mi-am dat seama că nu mai văzusesem niciodată ceva atât de frumos. De la culoarea indescriptibilă a mării, până la iahturile care vegheau ţărmul. N-am stat prea mult pe gânduri.

IMG_1156

GROTTA VERDE

Eram porniţi să vedem GROTTA AZZURRA, iar cea mai bună ofertă a fost un circuit al insulei cu o şalupă. Preţul unui bilet a fost 17 euro de persoană, dar a meritat toţi banii. Pentru că timp de două ore am putut să ne bucurăm de locurile pe care mâna omului le-a atins atât de puţin şi în care Divinitatea a pus atâta dăruire. Da, şi le-am văzut pe toate, mai puţin GROTTA AZZURRA căci ca să intrăm înăuntru ar fi trebuit să mai plătim 13 euro. Cum deja depăşisem oricum bugetul pentru prima zi, am decis că mai bine stăm în barcă. Aşadar, din barcă am văzut tot: IL FARO, BELVEDERE MIGLIARA, GROTTA VERDE, SCOGLIO DELLE SIRENE, FARAGLIONI. Şi dacă ar fi să aleg o expresie potrivită, cred că „am rămas toţi cu gura căscată”. După cele două ore, în care soarele dogorâse deasupra capetelor noastre mirate, am luat-o la pas, cu autobuzul, cu funicularul prin Capri şi Anacapri. Şi ne-am plimbat pe străduţele înguste, cu case albe, am mâncat admirând marea, ne-am răsfăţat cu o îngheţată pe treptele bisericii CHIESA DI SANTA SOFIA, ratând pe alocuri obiective importante ca VIA KRUPP, de exemplu, pe care pur şi simplu nu am găsit-o. Nu are rost să vă spun cât de frumos este. De acest lucru trebuie să vă convingeţi singuri şi repet ar fi păcat să n-o faceţi. Pentru că nu am găsit nicio metaforă care să redea ceea ce mi s-a înfăţişat. O pun pe seama lipsei de inspiraţie.

Urmează POMPEI ŞI VEZUVIU.

 

 

„Maison CAPŞA” şi meniul pe care Adrian Năstase „l-a dat, dar nu l-a plătit”

Etichete

, , , , , , , , , , , , ,


wikipedia.ro

Casa Capşa

Am trecut deseori pe Calea Victoriei, prin faţa cafenelei Capşa. N-am îndrăznit să intru. Poate, doar aşa, ca să nu deranjez spiritul celor care încă mai polemizau acolo, sorbind absint sau ciugulind delicatese pariziene.

Celor care mi-au făcut copilăria frumoasă, dar şi celor care m-au ajutat să trec cu bine dramele adolescenţei. Celor pe care îi recitesc şi acum, în momentele mele de tristeţe sau de bucurie. Muşatescu, Minulescu, Arghezi, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi mulţi alţii pe care nu-i ştiu sau nu mi-i amintesc acum.

Capşa se profila în mintea mea ca un tulburător sanctuar al marilor scriitori, jurnalişti, oameni de seamă care au scris istoria acestei ţări. În realitate, aproape în fiecare seară, Capşa e pustie. Scăldată doar de fumul chelnerilor, plictisiţi, dar şpilcuiţi, care-şi aşteaptă încă muşterii.

Ca pe vremurile bune. Mai sunt cei care mai aleg locaţia pentru întâlniri simandicoase. Numai mobilierul mai trădează boemia de altădată. Clienţii, însă, nu mai sunt cei de altădată. Poate, dar poate, într-un exerciţiu de imaginaţie te-ai mai putea întoarce în timp. Şi numai aşa, ai putea găsi ceea ce descrie G. Crutzescu în cartea sa „Podul Mogoşoaei”: „aici a mâncat timp de 30 de ani tot ce avea nume în Bucureşti şi tot ce era străin de vază, în saloanele de la Capşa a fost văzută Sarah Bernhardt, de aici a plecat spre hotelul ei, într-o iarnă, dansând desculţă pe zăpada proaspătă Belle Otero, dar cine n-a fost şi ce nu s-a întâmplat la Capşa”.

Dorinţa lui Tudor Arghezi, exprimată în cartea sa „Cu bastonul prin Bucureşti”, de a rămâne etern la fel, e departe de a se fi împlinit : „Casa Capşa, care era mai mult şi decât un restaurant, şi decât o cofetărie, şi decât un hotel, contemporană s-ar fi zis cu secolul al XVIII-lea la sfârşit, se vede şi azi, schimbată puţin cu faţada ei, cu mobilierul ei, cu perdelele ei de atunci, şi ar fi de dorit, pentru particularităţile subtile ale Bucureştilor, să nu se schimbe niciodată, în colţul unde rezidează”.

Am îndrăznit totuşi să-i calc pragul, într-o sâmbătă seară. Am inspectat fiecare cameră, ca un turist avid de cunoaştere, îndrumată de chelnerul de serviciu, un tip bruneţel, slobod la gură şi cam cherchelit. Tot el a fost şi cel care m-a condus prin încăperile impunătoare, ca un veritabil amfitrion. Şi din toate poveştile frumoase despre Capşa m-a fulgerat o singură o frază, pe care o citisem într-un material semnat de Aurel Leon: „Acest galantar cu fosile, ce era Capşa…”.

Meniu Casa Capşa 1923

Şi nu într-un sens depreciativ, ci mai degrabă unul istoric. M-am uitat la fotografiile frumos înrămate, cu regret şi curiozitate. Şi dintre toate, mi-a atras atenţia un meniu din 1923, la fel de frumos înrămat şi pus la loc de cinste: „Meniu oferit de premierul Adrian Năstase, la data de 27 aprilie 2001, cu ocazia inaugurării Casei Capşa, după restaurare”.

Nici nu apucasem să citesc, când chelnerul s-a repezit să precizeze: „L-a dat, dar nu l-a plătit”, mi-a spus hotărât, povestind că în acea seară s-a organizat într-adevăr o masă festivă, la care au fost servite chiar delicatesele menționate în meniul din 1923. „E
pasionat de istorie. Știți? Îl avea pe acasă. Dar nu a plătit nimic. A dat foaia asta. Eu am fost aici”, mi-a spus de parcă n-ar fi vrut să rămân cu amintirea unui festin plătit. Şi-a mai frecat încă o dată mâinile de vesta cu fir de aur, ca un copil sfios şi a şuierat printre dinţi: „Nţţţ, nu l-a plătit, n-a dat nimic!”.

Am plecat, cu gândul că nu va mai exista niciodată CAPŞA, despre care s-au scris sute de pagini, dar ea va continua troneze la colţ, la fel de fermecătoare: „Maison Capşa îşi avea istoria sa glorioasă: „în 1860 importă pentru prima dată în România absenthul, zână verde cum îi spuneau francezii; în 1861 ananasuri proaspete, în 1863 forme pentru îngheţată. Grijulii, fraţii Capşa, se vroiau şi, culmea, reuşeau să fie cei mai cu moţ din Capitală; unuia dintre ei i se scria de acasă la Paris ce să aducă ca să ştie că bomboanele îs de la ei cumpărate nu de aiurea: „când vei alege cutiile caută ceva mai mare şi mai frumos, ca să ne putem deosebi de Fialkovsky, căci Madama dumnealui n-a plecat anul ăsta la Paris, că a mâncat bob mult şi este umflată la stomac”. În 1938 „se deschise o sală frumoasă, primitoare, caldă, şi restaurantul a cunoscut iar zilele frumoase de odinioară, când trebuiau reţinute mesele din timp… Şi ca mai înainte Capşa continuă să fie în permanenţă în viaţa acestui oraş”. (o descriere pe care am găsit-o într-un album gastronomic din 1982).

Şi nu am luat nimic de la Casa Capşa, aşa cum scria Victor Eftimiu despre oaspeţii de odinioară: „Oaspeţii plecau spre Paris încărcaţi cu cutii de lemn, pline cu acele bomboane unice în Europa… La Paris, la Berlin, la Budapesta, la Viena am fost fost întrebat nu o dată în decursul anilor dacă mai există Capşa şi dacă mai are o ciocolată tot atât de savuroasă”.

Faimoasa prăjitură CAPŞA

Am plecat doar cu păreri de rău.

E un loc în Centrul Vechi – POP UP

Etichete

, , , , , , , , ,


POP UP„E ca în Marea Britanie”, zic. Zic prost sau bine, pentru că mi s-a reproşat că n-am de unde să ştiu cum e în Marea Britanie. Poate pentru că nu am fost niciodată acolo…

Mă rog, poate că nu e ca în Marea Britanie, dar aşa îmi imaginez eu că ar fi. E un loc nou în Centrul Vechi al Bucureştiului şi trebuie să fii foarte atent, căci poţi trece uşor pe lângă fără să-l observi. Pentru că locul despre care vă vorbesc pare, din stradă, mai degrabă o clădire în construcţie. Dacă n-ar fi fost promoteriţa, cu pliantul şi îndemnul că e „ca un mini-mall”, unic în România, cu artişti, nici eu n-aş fi intrat.

Este vorba despre POP UP, e pe strada Şelari 4, şi am văzut că s-au scris deja câteva materiale, mai documentate, pe care le găsiţi AICI şi AICI. E deosebit şi categoric iese din tiparele clasice! Un spaţiu expozional de artă urbană, care pe mine una m-a încântat. Mai cred că iubitorii de frumos se vor îndrăgosti îndată de el.

E şi singurul loc în care reprezentanţii marilor firme au ales să-şi vândă marfa în containere maritime, în care acum  miroase a lemn, a proaspăt şi a Occident. POP UP e şi mângâierea şi desfătarea celor care chiar îşi permit să cumpere ceva de la magazinele exclusiviste „de firmă” ca Ben Sherman, Tissot etc.

Tot acolo s-a deschis şi English Cottage, unde amatorii de piese vintage îşi vor găsi probabil alinarea, îmbrăţişaţi de aromele ceaiurilor englezeşti, sorbind rozul de pe mobilierul patinat.

Totuşi, aici, aşa cum se întâmplă în marile capitale ale lumii, îi vom vedea pe artişti la treabă. Poate că acesta este şi motivul pentru care am decis să scriu, căci recitind îmi pare că îi fac reclamă. Pe aleile care formează parcă un soi de labirint, câţiva artişti şi-au expus deja lucrările, urmând ca în perioada următoare să se organizeze expoziţii.

GLAPPYŞi ce mi-a atras atenţia este ART STORE, un magazin de artă urbană, unde l-am întâlnit pe Iulian Moldovan sau „Glappy”, pseudonimul pe care îl foloseşte atunci când semnează lucrările.

GLAPPYGlappy este, se pare, şi singurul artist care face mozaic laic în România, iar lucrările sale sunt la fel de spectaculoase ca azulejos-ul portughezilor. Sâmbătă lucra la reclama POP UP, un personaj fantastic, un cap de iguană, sper că am reţinut corect, de dimensiuni impresionante. Lucrarea va avea şapte metri. Mai multe despre el găsiţi AICI şi AICI.

IMG_0676

Era să uit, tot la POP UP, îi veţi găsi pe băieţii de la Bike ‘n Rolla. Acum aveau expusă o bicicletă din 1980, devenită impozantă şi foarte stylish după procesul de „restaurare”.

Eu cred că merită să vizitaţi POP UP măcar o dată, că tot mai e puţin şi se deschid terasele.