Jurnal 33. Pana mea e cea mai tare


33. M-am trezit cu noaptea-n cap, deşi n-aveam concret niciun chef de ziua mea. Eva e la Deva şi Alex în Oltenia. Am pierdut vremea de la 5 cu fumurile şi cafeaua de rigoare. Într-un fel, preocuparea mea era să arăt cât de cât decent. Cumpărasem nişte bomboane nemţeşti şi mă gândeam că „dacă mă sărută” să fiu fresh. Treaba a fost că eram tărăgănată şi nici să mă spăl pe cap n-aveam chef.

Îmi aleg bulendrele festive şi îmi iau plasele gândindu-mă mereu la Iisus. De fapt, la cum a murit el la 33 de ani. Şi mi-a venit un gând că avea toată viaţa înainte şi parcă nici eu n-aş fi vrut să mor. Într-un fel mi-a venit şi mie să mor, mai mult de oftică, că oricum îmi imaginam că în loc să-mi văd fata de dimineaţă aveam să-l văd chiar pe şeful meu. Şi tot el avea să fie şi primul care să-mi ureze de bine, că dintre ai mei nu s-ar fi trezit niciunul la ora aceea a dimineţii.

Şi îmi iau A6-le cu climă bizonică şi bag mare. Mi-am dat seama din prima că avea să mi-o facă chiar de ziua mea că urla din bord că trebuie să ajungem în service în 300 de km. I-am spus: „Potoleşte-te, că n-ajungem nicăieri! Numai 30 de km mergem astăzi şi oi vedea pe urmă cum ne-om împăca”.

Când ziceam că e de bine, a început să dârdăie niţel, dar eu tot cu ale mele am băgat nişte bumţi bumţi, doar să nu o mai aud. La vreo cinci minute trage dreapta-stânga, dreapta-stânga… „Stai, nebuno, că azi e ziua mea şi n-are rost să faci din astea”. Dau bumţi bumţi mai tare şi nu-i bag de seamă pe disperaţii care se holbau la mine. „Ce-ai mă, sunt femeie serioasă, măritată, cu copil. Te induce în eroare blondul, dar nu e natural!”.

Mă rog, fie. Încetez să mă mai uit în stânga şi-n dreapta şi mă iau cu ale mele, pentru că uneori îmi place mai mult viaţa din capul meu. Câteodată, e mai palpitantă ca cea reală. Când mă gândeam mai abitir la ale mele, începe asta să dârdăie toată ca o epileptică. „Stai uşor, că azi e ziua mea şi nici nu mai avem mult”.

Dar nu mai aveam cu cine vorbi că a luat-o tremuratul din toate măruntaiele şi mi-am dat seama că nu e de glumă, deşi m-a bufnit oleacă râsul când mi-am adus aminte de umorul negru al bătrânului care râde de mine că nu sunt în stare să-mi iau o maşină:prr prr.

Mă dau jos din maşină şi inspectez partea mea. Până aici totul e super. Pe partea mea e bine, aşa că mă urc în maşină cu speranţa că şi pe partea cealaltă e la fel de bine. De unde, începe iar cu tremuratul şi atunci observ privirile schimonosite ale şoferului din dreapta, care se chinuia fluturând din mâini să-mi spună că e PA!

Mă dau jos, cu tocurile mele de 5 şi cu părul zburlit de vântul de dimineaţă, şi mă duc pe partea dreaptă. Jale ! Roata ferfeniţă, ca un pacient larg deschis în aşteptarea unei intervenţii. Disperată, întreb şoferul ce mă fac. „Ce să faci, ai PANĂ!”.

Trebuie să recunosc că aşa pană nu am mai văzut de când mama m-a făcut. În 33 de ani n-am văzut o roată mai zbârlionţată ca a mea. E clar că pentru orice lucru există un început. Am zis că nu mă las şi m-am urcat la volan să parchez totuşi într-un loc sigur. Auzeam scârţâitul jenţii şi mă treceau toate apele şi cred că atunci am invocat toţi sfinţii.

Şi pentru că trebuia să găsesc un vinovat pentru pană asta odioasă l-am sunat pe Alex şi i-am spus toate înjurăturile pe care le-am învăţat în cei 33 de ani.

Parchez sub un un pod, într-o ploaie de claxoane. Îmi iau disperată pungile cu bomboane şi alerg pe stradă în căutarea unui taxi. Cu toţi sfinţii în gând şi pe buze m-am blestemat pentru alegere. Taxi ioc. Habar n-aveam adresa. Noroc cu un tânăr binevoitor, cu o aplicaţie instalată pe smartphone. Mi-a venit să-l îmbrăţişez şi să-i spun toate prin câte am trecut, inclusiv că nu se cade să mă trezesc singură chiar de ziua mea deşi am şi bărbat şi copil.

Mi-am dat seama imediat că n-are chef de melodramele mele şi m-am oprit numai la mulţumiri. Vine taxi-ul şi îi mulţumesc Providenţei că mi l-a scos în cale pe tânărul binevoitor. Mă instalez confortabil şi apuc să mă uit la pungile mele. Pe una dintre ele era lipit un absorbat, cu care probabil că se jucase fiică-mea pentru că îi spusesem că noi le folosim când ne este frig. De atunci şi le lipeşte peste tot şi vrea să circule aşa prin tot oraşul, cu ele la vedere. M-am înroşit de ruşine gândidu-mă la tânărul binevoitor, care probabil îl zărise dar n-avea niciun rost să-mi spună. Că, într-un fel, ar fi readus în memoria colectivă vechea glumă cu „fata, fata ţi-a căzut vata”.

În fine, aşa mi-am început ziua de ziua mea şi trebuie să recunosc că toată ziua am fost cu „doamne ajută, te rog să nu se mai întâmple ceva!”. Şi nu s-a mai întâmplat nimic rău. Î

ntr-un târziu a venit şi Alex să constate că operaţia a decurs bine, dar pacientul era decedat şi îngropat. Şi a avut o singură întrebare, când a văzut A6-le cu climă bizonică: „Ce-ai făcut fată? Tu n-ai auzit!?”.

Am auzit, dar am dat muzica mai tare!!!

Hai, la mulţi ani mie!

PS: Textul a fost scris la cald, în ziua cu pricina, dar publicat mai târziu.

Anunțuri

România odioasă. Sărata-Monteoru: „smecherie, cumetre. Aici scoți tot năduful din tine”


Sărata-Monteoru – o alternativă pentru cei care vor să evadeze din București, situata la aproximativ 110 km. Toată stațiunea e ocupată în perioada vacantei de Sfânta Maria si departe de descrierile care iti redau paradisul de lângă Capitala. Toate pensiunile si toate hotelurile sunt pline,  iar patronii pentru prima dată în existența lor sunt scoși din sărite de telefoanele insistente ale celor care mai căutau un loc de refugiu departe de asfaltul încins. ,,Ma doare capul de atatea telefoane,  nu stiu ce se intampla. Si în timp ce vorbesc cu dvs la telefon suna întruna”. Pleci de acasa hotărât să descoperi România frumoasa, cu sentimentul vinovăției ca ai ales străinătatea de obicei în detrimentul propriei tari. Tara despre care  toata lumea o trage în sus ca are si munte, si mare, si oameni frumoși. Si nici n-ai pus piciorul bine în stațiune ca te lovește patina fostului regim. Si parca te întorci în timp… 
Cu un singur amendament ca acum nu mai e nici curățenie si nici ordine. Doar clădiri abandonate si mizerie …si o mare de oameni care se înghesuie printre tarabele parca trase la indigo: cu șlapi frumos colorati, saltele, prosoape, jucării, plasticuri de piata, chilipiruri pentru cei de acasa etc,


La strand mirosul pestilențial al binefăcătoarei  ape iti inundă narile si strângi din dinți, înghiți in sec jurandu-te ca e ultima data cand mai vii in Romania. Aflu ca strandul e al doamnei Văcăroiu, cum sunt de altfel încă vreo două hoteluri.  Arată grotesc, cu un soi de nisip-pamant si cateva umbrele spalacite. Nu cred ca a mai făcut nicio investiție în ultima vreme si nici nu cred ca o sa faca pentru ca tot plin va fi si asa si altminteri. Pentru 12 lei iei
si inca 25 sezlongul poti sa faci tratamentul miracol si sa te alaturi trupurilor plutitoare din bazinul cu apă sărată.Noi n-am gasit nicio pensiune, dar plecasem de acasa oricum si nu avea sens sa facem cale intoarsa mai cu seamă că eram cu cea mică. Ne-am cazat intr-un final la un particular care a gasit oricum momentul oportun  sa pluseze prețul după ce ne-am tocmit bine – ma rog, bine pentru el. De la telefon ne-a tratat cu o oarecare condescendenta, sigur de faptul că stațiunea-paradis a faimosului grec era plină ochi. Nici nu a stat la discuții cand i-am spus că vrem două nopți si ne-a închis telefonul fără drept de apel. Si stiti cum e  treaba: romanul cu  înverșunarea lui vrea morțiș să facă ceea ce nu se poate ori ceea ce îi este interzis. Am venit si bineinteles ca nu am iesit grozav la negociere ..am plătit trei nopți, desi stam doar  două dar vorba unui concetatean: aici e șmecherie  cumetre. Si daca e sa „scot tot năduful ” undeva, Monteoru e cel mai potrivit.
Ca pana la urma nu stiu cum ne-am lăsat asa păcăliți  ca doar mai avusesem o experiență la Neptun unde am jurat pe toți sfinții ca eu în România nu mai merg în Vacanță ..da stiti si voi cum e cu creierul nostru ca ne protejează de cele rele si ne lasa cu alea bune si parca una peste alta era frumos si acolo.
Asa e si aici ca, după ce te-ai integrat în peisaj, parca incepe sa-ti placă sau pur si simplu te obișnuiești cu raul … Dar una peste alta am piscina la vila si e binisor.Si fata de alte locuri cosmopolite din Romania aici numai apa miroase  a „basini”. Ca sa nu mai zic ca după ce te pui la o bere lucrurile parca se schimba si România odioasă parca e frumoasa, ca na e tara ta si stiti cum e cu tara in care te naști: ca rudele, și pe asta ti-o dă Dumnezeu  si trebuie sa o accepti asa cum e…
Ps: între timp m-am intalnit cu primarul 
dar despre asta într-o altă postare. Tot intr-o alta postare despre istorie fascinantă a acestei stațiuni cu grecul care făcea turism de mare clasa si bani din mina de petrol unică în Europa.

 

Budapest by night. Fermecată de capitala Ungariei

Etichete

, , , ,


 

20160525_220211E vremea vacanțelor și poate nu e neaparat o destinație de sejur dar merită măcar un city break.

E vorba de Budapesta, oraș pe care l-am vizitat pentru a doua oară. De data aceasta l-am văzut cu alți ochi și m-am gândit că e păcat să nu spun mai departe.

E un oraș fermecător pe care cred că trebuie să-l incluzi în planurile de vacanță, mai ales că începând din această toamnă Wizzair va introduce cursa București – Budapesta, iar prețul biletelor e foarte mic. Ultima dată când am verificat un drum dus-întors (eu am găsit bilet după data de 19 septembrie) prețul era de aproximativ 80 de euro.

20160525_22093120160525_220203Evident, aveți și varianta trenului. Mai cu seamă că CFR are o ofertă specială în această vară pe care o puteți găsi AICI.

Prețurile în Ungaria sunt similare celor din România, așa că nu trebuie să vă faceți griji în privința asta. Eu mi-am schimbat la plecarea din țară lei în forinți și vă recomand să faceți la fel. Nu sunt multe locuri în care poți plăti în euro, iar dacă într-adevăr găsești un astfel de loc cursul s-ar putea să fie în dezavantajul tău. O altă variantă ar fi plata cu cardul.

Dacă alegeți avionul e bine să știți că, deși e mai comod, un taxi pentru transferul în oraș  e foarte scump. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie. Eu am plătit 6500 de forinți, echivalentul a aproape 23 de euro, adică de 10 ori mai mult decât dacă aș fi mers cu bus-ul și cu metroul. Pentru această variantă – bus-ul 200E și metrou – prețul pentru două călătorii este de 550 de forinți. Nu vă faceți griji, transportul în public este foarte bine organizat. Chiar dacă nu vorbești o boabă ungurește, e imposibil să nu te descurci.

Nu am avut timp să vizitez prea mult de această dată, dar m-am plimbat pe faleza Dunării și m-aș mai fi plimbat mult și bine dacă timpul mi-ar fi permis. Noaptea faleza e spectaculoasă și singurul cuvânt ce-mi vine acum în minte e magic. Știam că orașele străbătute de o apă au farmecul lor, dar Budapesta are parcă acel ceva indescriptibil. Impresionant, desigur, este iluminatul. Poate că luminile Budapestei transformă totul într-o poezie… Cuvintele sunt însă de prisos și am să postez în loc câteva fotografii.

Ce am vizitat și vă recomand și vouă este muzeul Terror Haza (Casa Terorii) – în amintirea victimelor comunismului, adică un fel de Sighet al nostru. Este de fapt un altfel de muzeu – ce vine la pachet cu un concept inedit. Cam așa aș vedea și un muzeu al comunismului în România.

Dar despre acesta au scris și alții și puteți găsi informații AICI și AICI. Sunt două lucruri care m-au impresionat. Felul în care au prezentat persecuția bisericii în perioada comunistă. E o imagine care m-a marcat. Nu știu cine a gândit conceptul, dar a avut impact (cel puțin asupra mea). Pentru că, în locul mărturiilor, au ales o prezentare cu o semnificație puternică. O cruce albă, de dimensiune mare, așezată pe jos în așa fel încât să pară că e îngropată pe jumătate în pământ. Cu siguranță a fost gândită de un artist…

Tot aici am trăit o experiență inedită. Îngrămădită cu vreo opt persoane într-un lift, care cobora extrem de încet, am vizionat mărturia unui supraviețuitor în legătură cu execuțiile din acea perioadă. Și nu știu cât de înspăimântătoare a fost relatarea, cât mai degrabă starea pe care mi-a creat-o întunericul din lift, lipsa aerului, căldura sufocantă și coborârea…

Cât despre viața de noapte, Budapesta e un oraș viu. La miezul nopții am văzut străzile populate, tineri cu chef de petreceri, terase pline, turiști rătăciți… Un oraș viu și antrenant în care cu siguranță nu vă veți plictisi. Puteți opta pentru o croazieră pe Dunăre – eu n-am făcut-o  și îmi pare rău. Cred că spectacolul luminilor privit de pe un vas e cu atât mai impresionat. Costul unei astfel de plimbări pornea de la 9 euro. O altă variantă sunt terasele de pe faleză, unde o bere costa în jur de 700-800 de forinți.

Nu am punctat alte obiective turistice pentru că le puteți găsi pe site-uri de specialitate de exemplu AICI, AICI sau AICI. Eu nu am avut timp de prea multe…Vă pot spune că în fața clădirii Parlamentului se află Ministerul Agriculturii, locul în care a început revoluția din Ungaria în 1956 și unde s-a tras pentru prima dată. 20160526_12273720160525_222620

Dacă ar fi să mă mai întorc încă o dată? M-aș întoarce de o sută de ori pentru a admira Budapesta noaptea …

 

 

 

 

 

Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări – Lucian Boia

Etichete

, , , , , , , ,


Lucian Boia, Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, București, 2014, p. 224 

Trebuia neaparat să se întâmple? Cum ar fi arătat lumea fără Primul Război Mondial? Ar fi putut Germania să iasă învigătoare? Cum ar fi arătat România dacă își păstra neutralitatea? Sunt doar câteva dintre întrebările-cheie pe care istoricul Lucian Boia le ridică încă de la începutul cărții sale Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări. Și tot istoricul răspunde: „asemenea întrebări nu sunt pe placul istoricilor, fiindcă deschid fereastra spre ucronie, cu alte cuvinte spre o istorie fictivă” (p.11).

Dar ce nevoie mai era de un eseu despre Primul Război Mondial, când până acum s-au scris mii de pagini și tot pe atâtea memorii? Avem nevoie de aduceri-aminte, de re-memorări și re-poziționări, de încadrări și de exemple. Avem nevoie, poate mai mult decât oricând, să re-construim identitatea națională pentru a ne putea proiecta viitorul.

2014 este anul în care se împlinesc „o sută de ani de la declanșarea Primului Război Mondial”, „evenimentul fondator al lumii în care trăim”. Acesta este rolul și scopul acestui eseu care a stârnit reacții încă de la apariție, mai cu seamă pentru că a reluat din tezele deja dezbătute în alte publicații.

Pentru că subiectul suscită încă interesul public și pentru că, în mod paradoxal, este prea puțin cunoscut. „Puține episoade ale istoriei rămân atât de adânc ancorate în memoria colectivă”, precizează autorul, care este la fel de conștient că va face o trecere în revistă a celui mai important eveniment istoric, argumentându-și ipotezele legate atât de politicile pe plan local, referindu-ne la cazul României, dar și pe plan internațional.

De altfel, nici istoricul are pretenții în justicarea demersului și își avertizează încă de la început cititorul precizând că acesta are de-a face cu un eseu.

Lucrarea lui Lucian Boia se înscrie într-un „curent de reelaborare istoriografică” (p. 6). Cei care au pretenția unei istorii exhaustive, cu trimiteri la literatura de specialitate, nu vor descoperi în lucrarea istoricului decât un „comentariu”, „o suită de interpretări în jurul unor probleme – cheie” (p.6). „Un eseu nefiind o operă de erudiție, am restrâns la minimum referințele bibliografice”, precizează autorul în preambulul studiului.

Recunoscut pentru eseurile sale, istoricul Lucian Boia se înscrie astfel în rândul oamenilor de știință care și-au adaptat discursul, poate tocmai într-o încercare de a deveni comprehensibil, inteligibil în fața unui public mai larg, creionând din perspectiva celui avizat un punct de vedere, fie el și subiectiv. De altfel, eseurile istoricului supun dezbaterii publice teme stringente, subiecte care tulbură și macină memoria colectivă, mistificând reprezentările în spațiul public. Ar putea fi și explicația pentru care, în ultimii ani, Lucian Boia a publicat mai multe volume de acest fel, cum ar fi Suveranii României. Mornahia o soluție? (Editura Humanitas, 2014), De ce este România altfel? (Editura Humanitas, București, 2013) sau Mitul democrației (Editura Humanitas, București, 2013).

Așadar, Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări este un eseu ce aduce în discuție subiecte care stârnesc interesul românilor, dar nu numai, chiar și astăzi, după 100 de ani. Vorbim de Transilvania, de Basarabia, de acțiunile României, de naționalism sau de un posibil ideal al unirii. Cititorul va regăsi în paginile acestei lucrări, în afara primelor pagini, unde autorul prezintă o scurtă cronologie a evenimentelor „care îl vor ajuta pe cititor  să se orienteze”, o opinie. Aici se află și cheia înțelegerii și lecturării acestui eseu despre războiul care a marcat întreaga lume. Un război despre care autorul însuși spune că „este inseparabil de condiția umană, necesar pentru că „o înfruntare armată permite revenirea la starea de echilibru” (p.25). Lucian Boia a adoptat un stil ludic, jucându-se cu reprezentările istorice, imaginând situații sau speculând decizii. „Modul în care percepem istoria sunt reprezentările istorice”, spune acesta. Cartea lui Lucian Boia Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări  este împărțită în șase părți, după cum urmează: Un dezastru care se putea evita, „Vinovații”, Germania: o victorie posibilă, România – „atât de mult noroc”, Dreptate și nedreptate la Versailles, Consecințe.

Lucian Boia face rezumatul acestui război, aducându-i aminte cititorului că acesta a fost punctul de cotitură, „revoluția multiplă” care a cuprins întregul continent și s-a extins în perioada interbelică (p. 106). „1914 apare ca momentul „zero” al unei ere noi care nu știm încă încotro va purta omenirea”, spune istoricul în încheierea eseului.  Încă din Cuvântul înainte autorul subliniază motivul pentru care publică această carte. Este anul în care se împlinesc „o sută de ani de la declanșarea Primului război mondial” și „puține episoade ale istoriei rămân atât de adânc ancorate în memoria colectivă”.

Dar putea fi acest dezastru evitat? Lucian Boia face o retrospectivă a factorilor care au stat la baza declanșării Primului Război Mondial, precizând că o istorie fără acest război „rămâne posibilă fie  și numai în planul imaginar” (p.28). Trebuia neaparat să se întâmple? Este întrebarea pe care istoricul Lucian Boia o ridică, admițând el însuși că un astfel de exercițiu retoric nu va fi pe placul istoricilor. „Este o ucronie, o evocare imaginară a timpului istoric”, spune acesta revenind însă cu argumentul că însăși alegerea istorică în redarea evenimentului este subiectivă. „Descifrarea mecanismului istoriei e o chestiune de pură speculație intelectuală” care nu poate oferi garanția sigură a adevărului” (p. 12).

Care sunt însă cauzele mari ale Primului Război Mondial? Ele, arată istoricul, „însumează puternicele contradicții dintre puterile europene, ajunse la o stare de tensiune fără precedent” (p.14). Într-o viziune dominată de istoria cauzelor mari „trebuia să se petreacă”. Lucian Boia îl aduce în discuție pe Henry Kissinger, și este poate una dintre puținele referințe din eseu, precizând că totuși „ a durat atât de mult până s-a aprins scânteia” și că „o criză mai simplă a dus la izbucnirea războiului” (p.14). Primul Război Mondial a izbucnit, spune istoricul Lucian Boia, atunci când toată „lumea se se aștepta mai puțin” (p.17).

Detonatorul a fost atentatul de la Sarajevo, „dar pacea mai avea încă o șansă (p.16. Autorul readuce în discuție împărțirea echilibrată a spațiului european de marile puteri: Marea Britanie, Franța Germania, Austro-Ungaria și Rusia,  amintind și Imperiul Otoman „omul bolnav” și Tripla Alianță (Germania, Autro-Ungaria și Italia) și Tripla Înțelegere (Rusia, Marea Britanie și Franța niciuna dintre tabere nu avea suficientă marjă de superioritate) (pp. 18-19) precizând că această cauză a atentatului ar fi fost de o importanță mai mică, oferind spre exemplificare războaiele balcanice.

Dimensiunea simbolică a evenimentului, și anume uciderea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei  și a soției sale, a fost, este de părere acesta „o jignire adusă monarhiei habsburgice” (p.19). „A fost o ocazie de a regla un diferend mai general cu statul vecin punând capăt agitației sud-slave întreținute la Belgrad”. Cu toate acestea, „războiul nu era inevitabil,  intenția era să liniștească Serbia”. „Ideologia națională aflată la zenit se împăca destul de bine cu logica războiului” (p.20). Cum a fost posibilă o astfel de confruntare în contextul în care epoca a fost atât naționalistă, cât și internaționalistă? (pp.21-22). „S-ar zice că naționalismul s-a dovedit mai eficient decât internaționalismul, iar disponibilitatea conflictuală mai accentuată decât dorința de pace” (p. 23).

Istoricul găsește explicația în interpretările filosofice, precizând că oamenii sunt cei care fac istoria. „Însă nu o domină, ajung să fie dominați de propria creație” (p. 24). Poate unul dintre cele mai interesante capitole ale eseului este cel legat de vinovații acestei confruntări extrem de sângeroase. Cine sunt vinovații? Austro-Ungaria și Germania, care și-au semnat singure actul de acuzare. „Fără mobilizarea rusă s-ar fi putut spera în limitarea conflictului” (p.35), este de părere istoricul care precizează că „Germania avea complexul celui care se vede întrecut de alții, deși considera că ar merita mai mult decât ei sau măcar tot atât” (p. 36). Germania avea psihoza încercuirii  (p. 37) și exista ideea fixă a „germanilor că vor fi cândva agresați de Franța și de Rusia și nevoiți să se apere atât în Est cât și în Vest”, dar spune autorul „n-a existat o premeditare germană” (p. 40). De altfel, vinovăția nu-i aparține în totalitate și potrivit istoricului Lucian Boia ar fi putut ieși învingătoare. Ar fi avut România și alte căi de urmat? Neutralitatea, afirmă autorul ar fi fost poate cea mai înțeleaptă decizie pe care o putea lua România. Cum ar fi arătat lumea fără Primul Război Mondial? „Războiul a produs marele dezgheț și a împins lumea în era democratică, în planul reprezentărilor sociale și al legitimării puterii (p. 107). Cauza intențiile expansionate ale tuturor statelor intrate în război (p. 43). Scopurile războiului propaganda. „Nu realitățile au condus jocul, ci reprezentările dând exemplul  primejdiile care amenințau Germania” (p. 47). „Nimeni nu mai e pus la stâlpul infamiei, vinovăția e atenuată și difuză” (p. 49) „Nu e însă cazul să ne facem iluzii cu privire la obiectivitatea istoricilor sau a istoricilor. Ideologia solidirității europene își pune astăzi cuvântul (p. 49). Autorul supune atenției publice câteva lucruri extrem de importante legate de o posibilă victorie a Germaniei. Germania era cea mai puternică țară, și Lucian Boia exemplifică acest lucru dând exemplul economiei, dar și al dezvoltării rapide al celorlalte domenii. „Succesul rapid poate fi periculos. Stârnește invidii și îl îmbată pe beneficiar împingându-l la reacții excesive” (p. 51). O mare putere căreia nu i se acordă importanța cuvenită (p. 52). Ce s-ar fi întâmplat dacă aliații de până în 1914, care o părăsiseră ar fi rămas măcar neutri? Primul Război Mondial a fost competiție de „suportabilitate”. Necunoscuta era cine va ceda întâi (p. 58). Fără intrarea în război a Statelor Unite ale Americii și dacă și-ar fi folosit din plin trupele disponibile pe frontul răsăritea, șansele ei de a obține victoria ar fi devenit considerrabile (p. 65). Germania a pierdut, dar putea la fel de bine să iasă câștigătoare, este opinia istoricului Lucian Boia, iar cititorul poate medita el însuși la această posibilitate.

Cât despre România, autorul spune că, în configurația ei actuală este creația Primului Război Mondial și aduce câteva ipoteze, dacă nu noi, cel puțin interesante despre Transilvania, români și unire. Despre interpretarea românească a primului război, autorul spune că se înscrie într-o mitologie. „Mitologică este invocarea unității naționale ca un vis de veacuri al românilor”, este de părere Lucian Boia.  „Este curios cum mai toți istoricii români denunță cu indignare duritatea ocupației germane și nedreptatea tratatului, uitând se vede, că nu Puterile Centrale atacaseră România, ci invers. În 1914, încă, România era aliata lor. E drept, tratatul nu o obliga să le sară în ajutor, dat fiind că nu ele fuseseră atacate” (p. 77).

În consecință, spune istoricul Lucian Boia în Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări „să recunoaștem și celorlalți dreptul de a vedea în acțiunea românească o agresiune și o trădare (p. 78).

De aceea, eseul istoricului Lucian Boia Primul război mondial – Controverse, paradoxuri, reinterpretări ridică o serie de întrebări și poate constitui un punct de plecare pentru o serie de alte dezbateri, mai ales în contextul politic și social actual.

 

PONTUL MEU DE VACANŢĂ: „Vedi Napoli e poi muori”

Etichete

, , , , , , , , , , , , ,


IMG_1104

CAPRI

Dacă nu aţi reuşit până acum să vă organizaţi vacanţa, am eu un pont pentru voi. Napoli! Şi nu ştiu dacă la oraşul Napoli se referă neaparat vechea zicală „Vedi Napoli e poi muori” sau chiar la întreaga regiune Campania, dar e o destinaţie pe care e păcat să o rataţi.

IMG_1142

FARAGLIONI

Mai ales că este foarte ieftină. Napoli e şi pentru cei împătimiți de shopping, dar şi pentru cei care adoră plimbările, poveştile şi mai ales marea. Scriu din amintiri şi din câteva notiţe, pentru că la momentul respectiv n-am avut nici dispoziţia şi nici inspiraţia necesară. Oricum, despre obiectivele turistice veţi găsi informaţii peste tot, poate mult mai în amănunt decât le-aş putea eu descrie aici.

 

IMG_1510

NAPOLI

Încă de la bun început trebuie să vă dau câteva „detalii tehnice”, valabile pentru anul 2014 (pentru că am văzut că de la an la an preţurile pot suferi modificări): excursia a costat 250 de euro de persoană, cazare şase nopţi cu mic dejun la Hotelul San Giorgio, Piaţa Garibaldi, din Napoli plus biletul de avion Blue Air dus-întors. Din Napoli, am plecat chiar în prima zi pe insula Capri şi Anacapri, în cea de-a doua am vizitat Vezuviu şi Pompei, iar în cea de-a treia zi Sorrento, cu trenul din Napoli.

Din Sorrento am luat autobuzul pentru coasta Amalfi, unde am vizitat oraşele Positano şi Amalfi, oraşe care, pur şi simplu, îţi taie răsuflarea. Regretul cel mai mare este că nu le-am vizitat pe toate, căci ar mai fi fost câteva. Ultimele două zile am rămas în Napoli, cu intenţia să facem o zi de plajă, însă vremea nu a ţinut deloc cu noi. Am fi avut timp să vizităm şi Ischia, dar, iată, din nou nu am avut inspiraţia să ne documentăm din timp.

IMG_1196

CAPRI

Feribotul pentru Capri şi Ischia pleacă din Portul GRANDE MARINA din Napoli. Pentru Capri, noi am plătit 80 de euro dus-întors două persoane. Ar fi fost o variantă mai ieftină. Dar n-am ştiut. Aşa că, dacă ajungeţi acolo, intraţi pe site şi căutaţi cursele mai ieftine sau pur şi simplu întrebaţi în port. Spre surprinderea mea, italienii, mă rog, unii dintre ei, chiar vorbesc bine engleza şi sunt săritori, aşa ca noi.

De asemenea, ar fi de dorit ca atunci când ajungeţi să cumpăraţi CARDUL ARTE CAMPANIA, care ar trebui să coste 33 de euro. Din nefericire, pe noi ne-a păcălit o vânzătoare şi am luat doar un card de călătorie cu 20 de euro. A fost şi prima ţeapă adevărată, care ne-a costat destul de mult pe toată perioada şederii, dar şi ultima. CARDUL CAMPANIA ARTE E ROZ! Reţineţi asta! Cu acest card, timp de trei zile puteţi călători gratuit pe mijloacele de transport în comun şi beneficiaţi de intrare gratuită la trei muzee (inclusiv Pompei) unde intrarea costă 11 de euro de persoană.

Aşadar, am aterizat în Napoli şi toate poveştile şi legendele despre mafioţi, răpiri, bătăi, violuri s-au amplificat încă de la intrarea în oraş. Trebuie să vă spun că ar fi de preferat să nu luaţi taxi până în oraş. Există un autobuz – ALIBUS – de stat, care costă numai 3 euro (sau patru, chiar nu mai reţin). Peisajul e dezolant, dar, o spun acum, nu trebuie să vă descurajeze. Veţi trăi o experienţă pe care cu siguranţă nu o veţi regreta. Aşa cum am făcut-o şi noi, deşi la început fusesem extrem de sceptici.

IMG_1477

NAPOLI – privelişte HOTEL SAN GIORGIO

Drumul de la aeroport spre gară (căci Piaţa Garibaldi e chiar la gară) este poate cel mai dezamăgitor. A fost şi momentul în care ne-am bucurat nespus că ne născusem în România, momentul în care ne-am blestemat pentru zgârcenie, momentul în care ne-am gândit că vom sta în camere aşteptând să treacă timpul. Clădirile aproape că se prăbuşesc, iar aglomeraţia şi traficul îţi dau cu adevărat vertijuri. E o realitate, pe drumul de la aeroport la gară ai sentimentul că străbaţi un mare ghetou. E momentul când, cel mai probabil, veţi avea un mic atac de panică. Noi l-am avut. Noroc că am fost în patru şi ne-am animat, glumind pe seama napolitanilor, prea murdari, prea grăbiţi, parcă prea tărcaţi, dar şi prea iresponsabili (am văzut copii pe scuter, fără cască de protecţie, circulând într-un trafic care i-ar da fiori pe şira spinării şi celui mai înrăit şofer din Bucureşti). Într-un sfârşit, am ajuns la gară. Din păcate, peisajul s-a dovedit a fi la fel de dezolant. Noi am ajuns sâmbătă în jurul orei 18.00.

În gară, talcioc. Majoritatea comercianţilor, negri. Ca în mai toate oraşele europene unde chinezii şi negrii de toate naţionalităţile încearcă să supravieţuiască făcând comerţ cu chilipiruri. Vindeau de toate, pe jos, de la haine second-hand la obiecte de uz casnic. Murmurul creat de micii negustori, în încercarea de a-şi convinge clienţii, ne-a înspăimântat din nou.

Hotelul San Giorgio se află foarte aproape de gară şi am mers pe jos. Pe străduţele lăturalnice, clădirea pare că nu-şi găseşte locul. Dar, în final, zona, cu toate aceste aspecte, s-a dovedit a fi o alegere bună. Încă de la Recepţie ni s-a comunicat că ar fi mai bine să nu purtăm ceasuri şi obiecte preţioase la noi (deşi recunosc că nu ni s-a întâmplat nimic în tot acest timp). În rest, hotelul de trei stele a fost destul de primitor.

IMG_1097

Negustori NAPOLI – dimineaţa

Camerele sunt curate, micul dejun, deşi deloc variat şi foarte sărac, este comestibil, iar personalul extrem de amabil. Poate doar priveliştea din spate ne-a cutremurat puţin, dar am ţinut obloanele trase până la plecare. În blocurile „de telenovelă”, viaţa începe noaptea, când se adună toţi pe micile terase, gătind, bârfind, într-o mizerie pe care nu mi-am putut-o imagina. Fiecare balcon era dotat cu o găleată, legată cu şnur, pe care o coborau când vroiau să trimită ceva jos. Semn al unei puturoşenii ancestrale.

În prima seară am plecat să explorăm oraşul, lihniţi de foame şi de nou. Ne-am învins angoasele şi am pornit-o la pas. La ieşire din hotel ne-au întâmpinat două cinematografe XXX, dovada clară că zona era mai degrabă pentru singuratici. Din Piaţa Garibaldi ajungi în 30 de minute în port. Oraşul se dezvăluie treptat. Ne-am dat seama că Napoli e un oraş al contrastelor. L-am descoperit firesc, mai modern, mai curat şi mai sigur. Cu fiecare pas, am regăsit o arhitectură frumoasă, magazine luxoase şi altfel de oameni. Adică acei italiano vero, la patru ace, care stârnesc mereu invidia. Nu vă faceţi iluzii însă, lucrurile care îţi taie respiraţia şi care te lasă cu gura căscată nu se află în Napoli. De aceea, nici nu vă recomand să-i acordaţi mai mult de două zile.

IMG_1184

CAPRI

Am mâncat la o pizzerie de familie din centru. Trebuie să vă spun că preţurile sunt foarte mici. O pizza costă între 4 şi 12 euro, o bere 3 sau 4 euro. Ceea ce nu trebuie să uitaţi este că în Italia plătiţi tacâmurile, adică 2 euro de persoană. E adevărat, pot să spun că am mâncat cea mai bună pizza, deşi mai fusesem în Italia. În această privinţă, e clar, nu se dezmint. Portul este superb, mai ales noaptea când toate luminile veghează oraşul. De altfel, cred că noaptea veţi descoperi acel Napoli „de vedere”. Tot acolo se află şi Castel Nuovo, extrem de frumos, construit de un arhitect francez în 1279. Aşa s-a încheiat prima seară.

A doua zi m-am trezit să-mi beau cafeaua şi pentru că în hotel nu se fumează am ieşit în stradă. În piaţa Garibaldi, la ora 7 dimineaţa. Străzile sunt libere şi aerul pare respirabil. E mai puţin periculos. Dimineaţa, toată lumea îşi poartă cărucioarele. Se pregătesc pentru o altă zi de negoţ. Chinezi şi negri cu cărucioare imense, plase de rafie. Am rămas uimită de acest furnicar taciturn, dar am înţeles că negoţul e parte din acest oraş-târg şi că fără el ar fi lipsit de savoare.

CAPRI. E ziua pe insulă şi citisem că feribotul pleacă dimineaţa. Am plecat spre port, pe o vreme superbă, fără să ne gândim la Marea Tireniană şi la frumoasele ei plaje. Am călătorit o oră cu feribotul şi am înjurat mărunţel pentru că nu se putea ieşi afară. Motiv de tristeţe. Ne-am bucurat de nesfârşitul mării prin hubloul murdar, blestemând turiştii care stăteau cu pletele în vânt, pe alte nave. Am uitat repede, pentru că atunci când am păşit prima dată pe insulă mi-am dat seama că nu mai văzusesem niciodată ceva atât de frumos. De la culoarea indescriptibilă a mării, până la iahturile care vegheau ţărmul. N-am stat prea mult pe gânduri.

IMG_1156

GROTTA VERDE

Eram porniţi să vedem GROTTA AZZURRA, iar cea mai bună ofertă a fost un circuit al insulei cu o şalupă. Preţul unui bilet a fost 17 euro de persoană, dar a meritat toţi banii. Pentru că timp de două ore am putut să ne bucurăm de locurile pe care mâna omului le-a atins atât de puţin şi în care Divinitatea a pus atâta dăruire. Da, şi le-am văzut pe toate, mai puţin GROTTA AZZURRA căci ca să intrăm înăuntru ar fi trebuit să mai plătim 13 euro. Cum deja depăşisem oricum bugetul pentru prima zi, am decis că mai bine stăm în barcă. Aşadar, din barcă am văzut tot: IL FARO, BELVEDERE MIGLIARA, GROTTA VERDE, SCOGLIO DELLE SIRENE, FARAGLIONI. Şi dacă ar fi să aleg o expresie potrivită, cred că „am rămas toţi cu gura căscată”. După cele două ore, în care soarele dogorâse deasupra capetelor noastre mirate, am luat-o la pas, cu autobuzul, cu funicularul prin Capri şi Anacapri. Şi ne-am plimbat pe străduţele înguste, cu case albe, am mâncat admirând marea, ne-am răsfăţat cu o îngheţată pe treptele bisericii CHIESA DI SANTA SOFIA, ratând pe alocuri obiective importante ca VIA KRUPP, de exemplu, pe care pur şi simplu nu am găsit-o. Nu are rost să vă spun cât de frumos este. De acest lucru trebuie să vă convingeţi singuri şi repet ar fi păcat să n-o faceţi. Pentru că nu am găsit nicio metaforă care să redea ceea ce mi s-a înfăţişat. O pun pe seama lipsei de inspiraţie.

Urmează POMPEI ŞI VEZUVIU.